sâmbătă, 8 decembrie 2012

Ganduri si muzica

Azi am primit linkul melodiei de mai jos si asa cum mi se intampla frecvent, imi creez obsesii din a asculta pe repeat tot ce rezoneaza cu starea mea. (|Multumiri celui care s-a gandit sa mi-o impartaseasca!)
Nu stiu de ce dar imi aduce aminte de Gandul zilei de 22 noiembrie, catre arhivarul gandurilor mele: 

"Mereu mi-e somn. Mi-e asa dor de diminetile de-acasa! Evident, sunt constienta ca nu sunt benefice in mod repetat, ca-i pierdere de timp dar mi-e dor sa ma trezesc odihnita si nu obosita. Aici e din ce in ce mai galagios. Atat de galagios incat nici gandurile nu mi le aud uneori. Si nici nu-mi dau seama daca lipsa somnului e de vina pentru asta sau zgomotul continuu. Visez la momente de liniste, insa nu de singuratate. Ca atunci cand esti cu cineva drag in camera si ti-e atat de bine incat iti permiti sa taci...sa nu spui nimic. Doar sa savurezi in tacere vecinatatea cuiva si sentimentul de liniste pe care ti-l da prezenta acestuia/acesteia. Nici nu-mi aduc aminte ultima oara cand mi-am permis un lux asa. Totul a inceput sa se intensifice in spitalul asta rapitor de suflete. Pentru ca aici nu tre' sa mori ca sa ti se rapeasca sufletul. Aici, oricine vine...la plecare si-l ia daca nu secatuit - ciopartit, injumatatit. O parte ramane aici. Si din pacate cu el ramane uneori si o bucata din tine, fizica. E si cazul Anei, care urmeaza a i se amputa piciorul luni si al carei plans sfasietor inca imi rasuna in urechi. 17 ani, cancer, un an de citotstatice, durere, chin, sperante si un final cutremurator. Spun final pentru sufletul ei de copil care niciodata nu va mai putea fi la fel, ca nici trupul ei de altfel. E trist si e prima data cand vad lacrimi, in ochii unui om responsabil cu imbarbatarea, pentru un caz de-aici. Pentru ca asta suntem noi de fapt. Nu suflete, nu copii, nu tineri ci cazuri.

Ma duc sa dorm."

Intre timp s-au intamplat multe. Ana si-a lasat o parte de suflet in sala de operatii si am realizat ca nu reprezinta asta nici un sfarsit si ca oricat de dureros, cu sau fara un membru viata e cu mult mai pretioasa.
Zgomotul s-a mai diminuat si el, odata cu invoirea unuia dintre colegii de suferinta.  Singurul care nu trece, e nodul din gat, tot mai mare, cu cat se apropie inevitabilul mult asteptat si  nici senzatia cumplita de timp irosit nu trece. Dar vor trece ele pana la urma si astea, ca toate celelalte.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu