Si ninge si doare...

Mi-ai spus ca ninge. Multumesc, nu stiam asta. Si-ti multumesc si ca m-ai incurajat atat...si ca mi-ai tinut companie si ca esti acolo, mereu! De asta am nevoie cel mai mult. Aici toata lumea doarme. Si eu ar trebui sa fac la fel. Nu pot!...
Acum fac eforturi, in timp ce scriu, sa intrezaresc printre componentele jaluzelei cum se asterne covorul alb, atat de anuntat (eu am uitat sa-l astept anul asta). Nu-mi dau seama daca o fac impinsa de o curiozitate de copil sau din dorinta de a-mi agata suspinele de fulgii in cadere. Imi pare ca-i intrezaresc dar nu stiu exact daca e rodul imaginatiei mele sau intr-adevar reusesc ochii mei sa surprinda prima ninsoare. Se intampla tocmai azi...azi cand si la mine-n suflet ninge. Ninge nesperat, cu ganduri mii si fulgi cernuti la mine pe obraji. Si-mi pare ca-mi ingheata toate sperantele si asteptarile de sase saptamani incoace. Asemeni celui pe moarte, caruia i se deruleaza intreaga viata in fata ochilor mintii, asa mi se astern mie astea ultime sase saptamani, intr-o miscare abundenta si rece.
De-ar putea gandurile sa se scrie singure. Azi degetele-mi sunt atat de obosite...Ninsoarea asta doare, amorteste si adoarme.

Si ninge...si doare si ninge...si-mi doresc atat de mult ca orele care vin sa nu ma-nzapezeasca.

Ganduri si muzica

Azi am primit linkul melodiei de mai jos si asa cum mi se intampla frecvent, imi creez obsesii din a asculta pe repeat tot ce rezoneaza cu starea mea. (|Multumiri celui care s-a gandit sa mi-o impartaseasca!)

Nu stiu de ce dar imi aduce aminte de Gandul zilei de 22 noiembrie, catre arhivarul gandurilor mele: 

"Mereu mi-e somn. Mi-e asa dor de diminetile de-acasa! Evident, sunt constienta ca nu sunt benefice in mod repetat, ca-i pierdere de timp dar mi-e dor sa ma trezesc odihnita si nu obosita. Aici e din ce in ce mai galagios. Atat de galagios incat nici gandurile nu mi le aud uneori. Si nici nu-mi dau seama daca lipsa somnului e de vina pentru asta sau zgomotul continuu. Visez la momente de liniste, insa nu de singuratate. Ca atunci cand esti cu cineva drag in camera si ti-e atat de bine incat iti permiti sa taci...sa nu spui nimic. Doar sa savurezi in tacere vecinatatea cuiva si sentimentul de liniste pe care ti-l da prezenta acestuia/acesteia. Nici nu-mi aduc aminte ultima oara cand mi-am permis un lux asa. Totul a inceput sa se intensifice in spitalul asta rapitor de suflete. Pentru ca aici nu tre' sa mori ca sa ti se rapeasca sufletul. Aici, oricine vine...la plecare si-l ia daca nu secatuit - ciopartit, injumatatit. O parte ramane aici. Si din pacate cu el ramane uneori si o bucata din tine, fizica. E si cazul Anei, care urmeaza a i se amputa piciorul luni si al carei plans sfasietor inca imi rasuna in urechi. 17 ani, cancer, un an de citotstatice, durere, chin, sperante si un final cutremurator. Spun final pentru sufletul ei de copil care niciodata nu va mai putea fi la fel, ca nici trupul ei de altfel. E trist si e prima data cand vad lacrimi, in ochii unui om responsabil cu imbarbatarea, pentru un caz de-aici. Pentru ca asta suntem noi de fapt. Nu suflete, nu copii, nu tineri ci cazuri.

Ma duc sa dorm."

Intre timp s-au intamplat multe. Ana si-a lasat o parte de suflet in sala de operatii si am realizat ca nu reprezinta asta nici un sfarsit si ca oricat de dureros, cu sau fara un membru viata e cu mult mai pretioasa.
Zgomotul s-a mai diminuat si el, odata cu invoirea unuia dintre colegii de suferinta.  Singurul care nu trece, e nodul din gat, tot mai mare, cu cat se apropie inevitabilul mult asteptat si  nici senzatia cumplita de timp irosit nu trece. Dar vor trece ele pana la urma si astea, ca toate celelalte.

Ma intorc...

Ma intorc fara sa stiu de ce, fara un motiv anume, fara sa ma pricep macar la a ma intoarce. Ma intorc la avortonul asta de blog, care nici macar nu stiu daca ma reprezinta. Sau refuz sa cred ca insemn doar durere si-atat, ca doar tristetea-mi poate asterne cuvintele pe-o foaie virtuala sau ca penelul meu albastru danseaza doar pe note pesimiste.

Ma intorc dintr-un impuls, pentru ca desi mi-am dorit, nu am planuit niciodata asta pana acum. Mi-am ferecat slovele cu o eternitate in urma si am decis sa ma citesc doar eu. Crezand ca asa va ramane. Insa impulsul asta a incercat de atatea ori sa infranga decizia mea incat a devenit de neoprit. E prima oara cand invinge si acum regret. Regret ca l-am infranat atata timp si ca doar acum ma las invinsa. Si nu mai vreau regrete in viata mea. Ajunge!

Nu scriu sa ma citeasca cineva. Nu vreau sa demonstrez nimic si nici sa comunic mesaje ori sa influentez in vreun fel. O fac doar sa-mi potolesc setea de scris, uneori durerea si sa-i permit sufletului meu sa tipe cand il doare, macar aici, unde nu trebuie sa se cenzureze si unde nimeni nu-i reproseaza nimic. Si de ce nu, sa incerce sa se vindece, sa renasca si sa invete sa se bucure mai des. Sa-si permita libertatea sa graiasca, atunci cand si cum simte. Si in scris parca totul pare mai usor. Cel putin dezmorteste.

E Sf. Nicolae azi(ma rog, a fost, e trecut deja de 00:00)! Nu ma aflu in cel mai placut loc de pe planeta dar Dumnezeu se incapataneaza sa-mi arate ca exista si parti bune. Pentru cateva momente am ascultat si "am facut parte" din cel mai impresionant cor vazut de mine vreodata. E drept ca asta nu-l recomanda cu nimic, avand in vedere experienta mea. Doar lacrimile poate ar reusi sa-l descrie, insa ele nu se vad. Si-am reusit sa fac inclusiv pe Mosul colindator pentru unul dintre sufletele dragi mie, poate cele mai dragi. Am bucurat si am  facut sa dispara distanta pentru o clipa. Asta m-a incarcat pentru tot restul anului. Chiar mi-era dor sa plangem impreuna, stii?!

Si de parca nu ar fi fost de-ajuns, Mosul mi-a adus in dar si o voce pe care mi-as dori s-o aud cat mai des de-ar fi posibil. Stiu, nu e...si trebuie sa accept asta . Insa "putinul" asta ocazional pe mine m-a bucurat teribil.

Da, pot spune ca Mos Nicolae nu m-a uitat. A venit si la mine azi(ieri deja).