incotro?... (xavier naidoo - wo willst du hin)

take this life!...

Ascult Black Label Society si nu stiu daca asta amplifica in vreun fel starea deja proasta, stiu doar ca ma simt rau. Atat de rau incat durerea e similara cu a trecerii unui camion peste intregul asta care sunt eu. Ma doare tot si vis si concret si iluzie si deziluzie si amintire si incertitudine...si mai ales prietenie, tot.

As vrea sa lamuresc atatea, sa exprim atatea, sa reprosez atatea(dar oare cu ce drept?). Sa nu mai fiu, da, asta as vrea...sa pot sa inchid ochii si sa se termine tot, si asteptare si durere si speranta...si tot. As vrea sa-i dau un ultim "time out" invelisului astuia idiot de carne si oase tampite si as vrea in drumul spre nicaieri sa-i rad in nas lui Dumnezeu si sa-i demonstrez ca a iesit cum am vrut eu macar o data...si-mi lipseste Paul, copilul cu ochi albastrii si glas de inger dintr-a 7-a, copilul frumos si curajos care a luat poate cea mai inteleapta decizie...

Zi absenta

O foaie alba si-un dor nebun de a o umple. Incearca sa-si adune gandurile, nu a mai reusit demult cu toate ca mereu face eforturi.
Ii e greu si parca i se pare prostesc sa mai repete asta si inutil si mult prea obisnuit. Ciudat sa constate continuitatea. Ii vine sa planga dar isi aminteste brusc ca trebuie sa-si transcrie o parte de trecut. Incepe procesul dar abandoneaza la scurt timp, dupa nici o juma' de ora...Ce rost mai are? si chiar daca ar avea, oricum ea nu simte asta. Sunt momente cand nu mai crede in minuni. Stie ca si starea asta e trecatoare, dar pana va trece isi constientizeaza tacuta travaliul iar o lacrima se incapataneaza sa-i scape fara acord pe obraz. O vede pe foaie, tresare, si-o sterge aproape instinctiv, de-abia in secunda de dupa realizeaza ca-i apartine, se uita speriata in jur...ce bine ca-i singura...stia ca e singura, uitase doar pentru cateva secunde, atat si-a permis sa-si traiasca durerea. Se uita la ceas, e deja tarziu, monstrul i-a inghitit si ziua asta.

semi-prezenta...

Te vad cu un colt al ochiului meu ce-ti tanjeste prezenta, cel stang mai exact, dreptul e vesnic moralist. Esti atat de aproape...suficient de aproape cat sa te am macar pret de cateva minute, asa injumatatit, n-ar conta, oricum ar fi si asa prea frumos. E mult prea frumos si neasteptat de fiecare data...dar nu mai e demult.
Si cat ochiul meu drept isi ia mult prea in serios rolul, stangul te scapa printre gene...si noaptea mi te rapeste iar. Tot ea e cea care mi te aduce mereu, dar pana si bunatatea ei, nu-i oare limitata?
Raman cu dorinta si visele mele albastre nestingherite de nimeni pana acum. Tristetea pune iar stapanire pe coltul asta de noapte si un ochi ii rade smecher pe sub pleoapa celuilalt. Devine iritanta tot mai frecventa-i victorie si ma intreb care-i mai mare ambitia mea prosteasca sau din ce in ce mult prea descifrabila ta nepasare?!
O lacrima(cu rol de balsam, cred) si-o melodie...mereu (aceeasi)- impreuna...si nu vreau nimic...nu mai vreau nimic, decat sa aflii candva ca esti A’ul din alfabetul sufletului meu.

many roads out there !...

prea grele, prea indescifrabile, mult prea codate...rusine fata de Dzeu si amintirea bunicii,ciuda pe sine,revolta...nici ea nu mai stie pe cine si-o singura concluzie: parca nici sa respir nu mai pot